PACALA AFACERISTU'

Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,
Du la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!...
Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!
Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o şteargă?
Trebuia, şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie.
Nu era făcut el însă după d-astea să se ţie!
"Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...
Şi de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!
Să mă scap!..."
Aşa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,
Îşi luă de funie vaca, şi-nspre târg cu ea porni.
De acasă, -n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună,
Dar l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună;
Nori de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,
Vântul clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.
"Unde să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea?
Pân' la târg, e cale încă!" băietanul se gândea.
Vede un stejar alături... nalt! cu trunchiul scorburos.
"Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos..."
Şi, legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,
El îşi lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.
Stă ce stă culcat, cu mâna căpătâi, şi-adoarme dus...
Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus.
Clătinat de vânt stejarul, îndelung a scârţâit.
Lui Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit.
Şi: — Aud?... ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând,
Este de vânzare vaca — tu mă-ntrebi — şi cum o vând?
Ai ghicit!... E de vânzare!... Să o cumperi, dacă vrei,
Nu-ţi cer mult pe ea, stejare... numai: şaptezeci de lei.
Vântul, care-şi domolise puţintel a sa mânie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă şi mai cu tărie.
Scââârţi! făcu din nou stejarul. Iar Păcală: — Nu vrei, hai?
Şaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?
Dă-mi-i!... na-ţi-o şi cu-atâta!
Dar copacul, iarăşi: Scaaarţi!
— Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aştept, zici, până marţi?
Bine, nu e lucru mare... Până marţi... te-ngăduiesc!
Numai, vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc.
Mă-nţelegi? Să n-avem vorbe! Şi-acolo-n pădurea deasă
Sub stejar lăsându-şi vaca: "Bun rămas!" porni spre casă.
Fraţii-i, cum îl văd că vine: — Unde-i vaca?
— Iac-am dat-o.
— Cui? Cu ce preţ?
— În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o.
Patruzeci de lei pe dânsa o să-mi deie, marţi, mi-a zis...
— Cum? Ce spui? Eşti beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n râs!
— Dacă nu vreţi, nu mă credeţi! le-a răspuns el liniştit.
— Tii!... cei doi se minunează. E nebun... s-a mântuit!
Om cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă?
P-aşteptare — auzi! — să vândă, cui? unui stejar, o vacă!
Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai deunăzi, la-mpărţeală,
Dar acuma cu vânzarea... o păţişi şi tu, Păcală!
Şi pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se zărea lucind o rază de nespusă mulţumire.
Dânsul... ce să zică? Tace. Apoi marţi, în zori de zi,
C-un topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni.
Când ajunse la stejarul unde vaca şi-o lăsase
Funia doar acolo, ruptă... Vaca?... nicăieri. Plecase!
— Ei, stejare, banii, iute!
Ci stejarul, iarăşi: Scaaarţi!
— Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marţi? Tot marţi?!
Ira!... ştii ce? Hai, mai treacă, până marţea care vine.
Dar de nu te ţii de vorbă nici atunci, o paţi cu mine!
Marţea următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară,
Scaaarţi! făcu din nou stejarul.
— Cum?... nici astăzi?... marţi vrei, iară?
A, copacule nemernic!... ia stăi, că te-nvăţ eu minte!
Ştiu că nu mai porţi cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.
Şi zicând acestea, trage-i!... cu toporul ascuţit,
Arde-l!... până când stejarul... la pământ s-a prăbuşit.
Iar atunci, la rădăcină, ochii când şi-i aţinteşte,
Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zăreşte?
O căldare... Şi-n căldare? Ha-ha!... ce de bogăţie!
Sfinte Doamne! Numai galbeni! Preţuiau... o-mpărăţie.
— O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai,
Ce de bani aveai? şi totuşi îmi spuneai mereu că n-ai!
Mă făcuşi s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!
Îţi plăcea să strângi avere înşelând, se vede treaba.
Prinse-apoi, cu mâna plină galbenii a-i vântura
— Uite-acuma... preţul vacii, am de unde mi-l lua!
Ş-a luat... comoara toată? Aş! luă doar banii săi,
Cât avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei.
Îi vârî-n chimir pe urmă... — Bun rămas! grăi voios
Şi plecă, lăsând acolo ceilalţi bani grămadă jos.