PACALA LA SCOALA DE DUMINICA

Culeasa de la Cucuieţii din Deal de la Veta , a lu’ Marin Misionaru

1

Măi fraţilor, măi, cică Păcală, sătul de mâncăruri şi cântece bisericeşti în rai, ceru permisiunea de la Dumnezeu sa se nască iarăşi. Auziţi ce idee şi pe pezevenchiul ista, să se nască iarăşi, în România postrevoluţionară!
Toate bune şi frumoase: primeşte Păcală permisiunea şi-l trimite Dumnezeu să se nască într-o familie nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică nişte românaşi din clasa de mijloc.
Nu vă spun ce îngeraş drăgălaş fu micul Păcală cât stătu să acumuleze acei şapte ani de acasă, că anii ăştia trecură cât ai clipi din ochi şi veni şi vremea când puiuţul de român, dat dracului de deştept ce era, trebui să meargă la şcoală.
Şi, cum îl iubea Dumnezeu pe Păcală şi dorea să-l ştie înapoi în rai, sub aripa sa, prima oră pe care o avu copilaşul fu ora de religie, cu taica popa. Acum, nu ştiu ce fel de creştini erau părinţii lui Păcală, că de când s-a convins lumea că ciobănia este bănoasa şi subvenţionată de la stat, s-au înmulţit şi turmele creştinilor, da’ Păcală, deşi n-a făcut nici o cerere în aist sens, s-a trezit, vrând-nevrând, că trebuie să înveţe cum să devină un bun ortodox.
Primul lucru pe care l-au învăţat năpârstocii a fost că toţi sunt păcătoşi şi tre’ să ştie musai cum să se milogească de Dumnezeu să le ierte păcatele.. Păcală, care ştia că tocmai venise de lângă Dumnezeu şi era mai curat ca lacrima, îndrăzni să-i spună lui nea Sutană că el este sfânt şi nu are nici un păcat!
Băi fraţilor, băi, să vezi ce s-a oţărât taica popa pe micul Păcală:
- Cum adică, măi limbric, te-oi fi crezând şi tu Isus Hristos, nu?! Crezi sau nu crezi, eşti păcătos!
Cum omuleţul nostru nu voia să accepte asta în ruptul capului, taica popa profită de autoritatea lui divină, judecă pe loc, şi dădu şi sentinţa:
- Ia loc, nota trei!
Luă loc Păcală şi tăcu, că doar nu era să îndrăznească să-l înfrunte pe unul din cei mai iubiţi dascăli ai şcolii pe care o frecventa.
Următoarea învăţătura predată de taica popa fu cea despre icoane. Cum popa avea ca material didactic o icoana de-a lui Isus Hristos, le-o arătă copiilor, îndemnându-i să se aşeze în genunchi în faţa ei, sa-şi facă trei cruci mari, corect şi pe îndelete, şi să-l sărute evlavioşi pe Hristosul din imagine. Băi, şi să vezi că odată sare Păcală în sus şi începe să spună:
- Părinte, da ăsta nu-i Hristos! Ştiu eu, că am vorbit deunăzi cu el şi ştiu bine cum arată!
Să facă spume la gură taica popa, şi nimic mai mult:
- Măi copile, cum zici tu că i-ai văzut faţa lui Hristos, când numai sfinţii i-o pot vedea?!
- Păi, i-am văzut-o, părinte, cum te văd şi cum mă vezi, şi nu seamănă deloc cu poza asta a matale!
- Înţelege odată că Hristos este Dumnezeu şi nimeni nu-i poate vedea faţa şi să mai trăiască! Zise taica popa.
- Ba părinte, io i-am văzut-o şi n-am păţit nica, ba mi-a mai şi vorbit!
- Copile, e clar, eşti posedat! Să vii mâine la biserică, pe nemâncate, să-ţi citesc moliftele Sfântului Vasile!
A doua zi, ce să facă micul Păcală, ia pe tac’su şi pe mă’sa de mână şi se duce la biserica lui taica popa, dis-de-dimineaţă, pe nemâncate, îmbrăcat în haine de sărbătoare.
Primul lucru pe care-l făcu popa, fu să le spună părinţilor că copilaşul lor are o
legiune de draci în el şi trebuie exorcizat. Greu lucru, bre, o legiune de draci! Apăi, trebuie musai legat de o cruce că, până să iasă dracii din el, să nu-i facă pe toţi bucăţele.
Zis şi făcut. Se pun părinţii şi cu taica popa, îl leagă pe năpârstoc de crucea altarului, şi începe popa să recite moliftele lui Vasile.
Nu-i vorba, că şi Păcală, cât era el de firoscos, rămăsese mut, că nu se aştepta ca în România anilor 2000 să dea nas în nas cu popa anului 1000, da’ când îşi mai reveni din uimire, în timp ce popa tot cânta de zor, începu şi Păcală a doini o doina de-aia oltenească:
Foaie verde iasomie,
Cine-o vrea să mai învie,
Tot ca mine să păţească,
Până minte o să-i crească!
Am plecat din cer ca prostu,
Ca să-mi cat în lume rostu,
Şi în loc de-nţelepciune,
Dau de buruieni nebune!
Dar-ar boala-n crucea ta,
Ca m-ai legat tu de ea!
Cu apă nu mai stropi,
Că încep a clănţăni,
Că-n biserică e frig,
Şi n-am mâncat un covrig!
Cum au auzit popa şi părinţii că Păcală îl pomeneşte pe Necuratu şi nu-i place să fie stropit cu agheasmă, fură convinşi-convinşi că băiatul e plin de draci şi trebuie neapărat continuată exorcizarea. Aşa că, s-au dus fiecare la treaba lui, şi l-au lăsat pe Păcală legat de cruce cu lanţul, ca un câine de pripas de copacul din gradină. Şi, cum stătea el aşa, odată coboară Hristos lângă el şi începe să-l înveţe ce are de făcut, că doară mai avusese şi el de-a face cu indivizii ăştia şi ştia ce le poate pielea.
Aşa că, a doua zi, când veniră înapoi taica popa şi părinţii, se comportă şi Păcală ca un mieluşel: ascultă până la capăt poezioarele lui Vasile, răbdă, fără să mai tremure, să fie stropit cu agheasmă, înghiţi, fără crâcnire, pâinea aia uscată cu gust de mucegai şi tămâie pe care i-o îndesă taica popa în gură, săruta icoanele, deşi cu ochii lui de sfânt vedea bine cum mişunau pe ele viruşii gripei, TBC-ului şi herpesului bucal, şi mărturisi în genunchi şi cu lacrimi în ochi, în faţa popii, gata să-l pălească cu crucea în moalele capului în caz că, doamne fereşte, intrau iar dracii în el, că este cel mai mare păcătos, luând apoi şi împărtăşania, cu aceeaşi linguriţa cu care se împărtăşise ultima oara o curva bolnavă de sifilis, înainte să-si dea duhul.

2

Acu, nu se punea problema să se îmbolnăvească Păcală de vreuna din aceste boli, că îl păzea Dumnezeu mai abitir ca pe butelie, da nici nu bag mâna în foc că linguriţa aia multifolosinţă nu dă nimănui nici măcar un simplu guturai, pe lângă obişnuita împartăşanie. Oricum, bune sau rele, orice îţi dă Dumnezeu, un bun creştin nu are voie decât să spună "prezent" şi "mulţam frumos".
Aşa făcu şi Păcală: mulţumi lui taica popa, mulţumi părinţilor, scăpă din lanţ şi, cum se văzu liber, liber ca pasărea cerului, îsi luă zborul din cuibul părintesc şi din colivia ortodoxa şi dus a fost, în lumea largă, să-şi caute norocul, aşa cum mai facuse şi în prima lui existenţă pe acest pământ.
Băi fraţilor, nu ştiu de unde era Păcală, dar se gândi că, musai, un băiat isteţ ca el nu poate să se ducă decât în capitala ţării. Zis şi făcut! Că o ajuns pe jos sau cu trenul, nu mai ştiu, dar oricum nimeni nu l-a luat la întrebări cum de umblă singur pe străzi la varsta lui, că doar la noi mai degrabă sunt adunaţi şi îngrijiţi câinii vagabonzi decât puii de oameni. Nici vorbă că nici Păcală nu-şi dorea să ajungă înapoi la desdemonizare prea curând, dar gândea ca o mai fi crescut ceva grija faţă de copii, din Evul Mediu şi până acum. Se vede treaba însă că a crescut, dar si gradul de nesimţire a celor datori să facă asta a crescut la fel de mult.
Aşa se face că, un picior în fund a mai primit de la câte un poliţist, un covrig de pomană a mai primit de la câte un popă, dar nici poliţistul nu l-a trimis pachet acasă şi nici popa nu l-a adunat de pe drumuri.
Unul era mulţumit că trece luna şi ia banul, celalalt era mulţumit că trece lumea şi el le ia banul. Oricum ar fi, ideea este ca uniforma, neagră sau albastră, face bine la lingurică şi la buzunar şi nu se sinchiseşte nicicând de un puşti hoinar, deşi pe unul îl plăteşte statul pentru asta, iar pe altul însuşi Dumnezeu!
Cert este că Păcala a ajuns nestingherit în Bucureşti şi acolo a fost primit cu ospitalitate în locuinţele lor, de singurii creştini autentici: câinii fără stăpân şi aurolacii.

VA URMA